Știi tu cum e… dacă privesc luna clară, ramura ruginie

a toamnei târzii de la fereastra mea,

dacă ating

lângă foc cenușa cea de neatins

sau corpul chinuit al lemnului,

totul mă duce la tine,

ca și cum tot ce ar fi,

arome, lumină, metale,

nu sunt decăt bărcuțe în drumul către

insulele tale care mă asteaptă.

Ei bine,

dacă puțin câte puțin încetezi să mă mai iubești,

și eu voi înceta să te mai iubesc, puțin câte puțin.

Și dacă dintr-odată

mă vei uita,

nu mă căuta,

căci eu deja te voi fi uitat.

Dacă ți se pare prea mult și prea năucitor

vântul de steaguri

ce-mi traversează viața

și te decizi

să mă lași pe lângă

inima în care am prins rădăcini

gândește,

că în acea zi,

în acel moment,

îmi voi ridica brațele

iar rădăcinile mele vor căuta alt țărm.

Dar dacă,

în fiecare zi,

în fiecare oră,

simți că ești făcut pentru mine

cu tandrețe nesecată,

Dacă în fiecare zi căte o floare ți se urcă pe buze pentru a mă căuta,

oh, iubite, oh, al meu ce ești,

în mine tot acest foc ar reîncepe,

în mine nimic nu s-ar stinge și nimic n-ar fi uitat,

iubirea mea se hrănește cu a ta, iubite,

și cât ai trăi ar fi în brațele tale,

fără să mi le părăsească pe-ale mele.

Nu era lumin-a te vedea

Trebuí să furŭ luna

Ca să te pot ilumina

Când eu iluminai a ta față

Se făcu ziuă-n-al meu corpŭ

Și-n timp ce eu t-iluminamŭ

Inima-mi născu din nou.

Destinul pe noi ne leagă

Oricât ar fi el negatŭ

La coardele’unei ghitare.

Atunci când s’aude’un gemutŭ

De la ghitara-mi cântatŭ

Te afli’ndată pierdutŭ

Şi vrei a lăcrima.

O, gintă de’a mea ţară!

E’acuma ce pricepui

Astă tristeţe ce’o portŭ

Fu de voi ce eu primii.

La fel de-uşor cum e să-l auzi

Ştii, uneori, cuvintele cele mai simple

Sunt cele mai dificil de-nţeles.

Lasă-te purtat de cuvinte

Şi priveşte la capătul paşilor

O mare prăpastie unde aruncăm

Toate cuvintele pe care nu le mai spunem

Permite-mi să le redau viaţă

Prin acest cântec ce ţi-l ofer

Ţie care mi-ai fost cel mai bun prieten

Deşi anii au trecut

Şi viitorul e-mbrumat

Iată-ne deveniţi victime

De a fi căzuţi între rânduri

Dacă fiecare clipă trezeşte regretul

Dacă nu ne vom revedea niciodată

Cănd te vei gândi la ceea ce ai iubit

Adu-ţi aminte că-s viu în tine

Adu-ţi aminte că te citesc.

adaptat după Lyle Lovett şi Philippe Bergman

Vântul să-i şoptească curaj

Ploaia să-i arate ce simt când mă are.

Încearcă să prinzi aerul

Mă vei simţi aproape

Neaua să-ţi arate că sunt încă acolo.

adaptat după Leaves’ Eyes

Îmi căzură în palme

Când ţi-am mângâiat faţa

Biata de mine, nu valorez mult,

Să te-nsoţesc în umilinţă

Să-ţi cântăresc neplăcerea.

Nu-mi zici de ce plângi?

Nu-i nevoie să-mi zici…

Nu-mi spune, ghicesc eu.

Voi ce iubiţi în zadar

Vă trebuie curajul

Să vă schimbaţi drumul.

Pe iubire ne dăm suflet

Ne dăm corpul, ne dăm totul

Până ne ucide călătoria

Iar când viaţa se termină

Ce era iubire e-acum dor.

Şi viaţa nu mai e nimic.

Dacă ai timp…

Întoarce-te

Sugrumă-ţi inima

Ucide-ţi trecutul şi surâde

De nu poţi, continuă

Asta-mi spuse mama

Văzându-mă plângând pentru tine.

adaptat după Mariza

A trebuit să mi-o tragi tare.

Bănuiesc că n-ai ştiut

Că toate lucrurile cu care m-ai lăsat

Îmi sunt prea greu să mă descurc cu ele,

Dar bănuiesc că nu îţi pasă.

Nu e nevoie să predici,

Nu eşti nevoit să mă iubeşti tot timpul.

Ce-o fi fost în capul tău

Când ai luat decizia asta îndrăzneaţă ?

Bănuiesc că nu ai nevoie de mine.

Când şopteai cuvintele acelea,

Am plâns ca un copil

Sperând că-ţi va păsa.

Nu e nevoie să predici,

Nu eşti nevoit să mă iubeşti tot timpul.

adaptat după Anneke van Giersbergen